Joc pe extreme

January 24, 2011 scris de admin  
Din categoria Blog

Autor: Petru Lascău
Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com

“Luaţi seama dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit Domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit El nici la dreapta nici la stânga” (Deut. 5:32).

Urmarea cu stricteţa a poruncilor divine, nu este doar pretenţia unui Dumnezeu desăvârăit şi strict, ci şi act al manifestării harului divin. La dreapta sau la stânga poruncii divine sunt pericole care ne pasc. Doar linia Sa cea dreaptă ne garantează fericirea adevărată, respectarea voii Sale şi împlinirea semnificaţiei vieţii noastre.

Putem să ne deplasăm la dreapta poruncii, să facem mai mult decât ne-o cere El. Am încercat cu toţii să fim mai catolici decât papa, să fim deasupra pretenţiilor divine. Unii fac din aceasta profesia vieţii lor. Ne trezim uneori aplicând legile vechiului aşezământ mai aspru ca evreii de altădată. Exagerăm apoi în sugestii ale Bibliei din care facem reguli pentru noi şi mai ales pentru alţii. Scoatem din contextul cultural şi istoric anumite pasaje pe care le aplicăm cu stricteţe vremii noastre, fără discernământ.

Adevăratul pericol de a ne abate la dreapta poruncilor divine, este nu numai că aşa ceva nu ne-a cerul Dumnezeu, dar realizările noastre în acele domenii ne umplu de mândrie şi de autoîndreptăţirea de care sufereau fariseii.

Mama noastră a tuturor, Eva, a fost prima care ne-a sugerat să mergem dincolo de poruncă. Dacă Dumnezeu a poruncit ca să nu mănânce din pomul cunoştiinţei binelui şi răului, Eva adaugă “şi nici să nu vă atingeţi de el”. Adausul Evei pare să aibe un rol preventiv păcatului gustării din roadele pomului. Prin aceasta el pare de-adreptul inteligent. El însă nu poate să nu-i scape satanei care foloseşte disponibilitatea umană pentru distorsiunea poruncii divine şi o incită la păcat. Făgăduinţa este mereu aceeaşi, vom realiza mai mult decât a fost Domnul gata să ne ofere.

Avem istoria ca dovadă că evadarea în dreapta poruncii divine duce la extremism religios. Este suficent să ne gândim la călugării izolaţi de lume în peşteri, la cei care şi-au petrecut viaţa stând în vârful unui stâlp, sau la cei etiopieni care s-au izolat pe vârfun unui munte unde nu aveau accesul alte persoane, ca să ne dăm seama că aceşti oameni care “ieşiseră din lume” au dus la o extremă bizară cerinţa Domnului de a fugi de lume şi de poftele ei.

Dorind să respecte sabatul, ziua Domnului, evreii care nu trebuiau să lucreze în această zi dedicată odihnei şi relaţiilor cu Creatorul, au dus la extremă porunca scotocindu-şi buzunarele înaintea sabatului ca nu cumva vre-o monedă să devină fără ştirea lor obiectul transportat în ziua sfântă. Pentru ca nu cumva să lucreze ceva, proprietarii clădirilor înalte din oraşele evreeşti de azi, au lifturile programate astfel ca să oprească automat la fiecare etaj, fără ca evreul credincios datinei sale să fie nevoit să apese vre-un buton, călcând astfel porunca divină.

Extrema dreaptă duce la absurditatea exagerărilor fariseice, dar şi la efort inutil, la forma de evlavie care este total lipsită de spirit şi mai ales lipsită de dragoste şi de pace.

Un apel frenetic la umblarea pe “cărările cele vechi” pe care-l lansează, mereu această extremă nu face distincţie între “singura cale”, cea a Mântuitorului, şi alte cărări la fel de vechi, care nu duc însă la “odihnă pentru sufletele voastre”, cum precizează Ieremia. Dovada că nu ne aflăm pe calea Domnului, ci că am rătăcit în extrema ei dreapă, este că cei care îi fac reclamă nu oferă odihnă sufletului, ci tulburarea lui. Cum am putea explica oare altfel faptul că “sfinţenia” acestor călători devine intransigentă cu alţii, când Domnul ne cere să ne îngăduim unii pe alţii? Cum am putea judeca acestă cale, când în loc să ofere har, milă, dragoste; ne aduce rigorile legii, asprimea poruncii, segregarea bisericii, dispreţul pentru păcătos, exigenţa cu îmbrăcămintea altora, respingerea celor care nu gândesc ca noi?

La dreapta este efortul uman în competiţie cu harul divin. Şi periculos lucru este acesta.

La stânga, probabil că este îndulcirea poruncii, dialuarea ei, contextualizarea ei, aplicarea ei selectivă, parţială, ocazională, sau deloc. Libertinismul religios de azi nu este decât o deviaţie spre stânga a gândirii creştine în ceea ce priveşte respectarea poruncilor divine. Harul devine ieftin, mântuirea garantată, vinovăţia deturnată spre factori independenţi de voinţa noastră. Epoca de aur a disculpării tuturor. În centrul acestei extreme fiind omul şi nu Domnul; libertatea omului şi nu sfinţenia Domnului. În numele libertăţii, nimic nu mai este păcat.

Spre seară, la ora închiderii unui restaurant american, o ultimă maşină a dat o comandă de mâncare la fereastra la care lucra un tânăr destul de obosit. După ce omul a plătit, a primit o pungă care purta pe ea insemnele acestei reţele de restaurante de fast food, (mâncare la repezeală – am putea traduce noi), după care a plecat în noaptea care se lăsa. La câţiva kilometri perechea din maşină a desfăcut punga pentru a gusta din cina aceasta “la drum”. Spre mirarea lor au constatat că tânărul obosit de la fereastră le-a dat toţi banii încasaţi în ziua aceea de către restaurant, pe care managerul obişnuia să-i pună într-o pungă de mâncare pentru a deruta eventualii răufăcători. Oamenii s-au întors imediat din drum şi au returnat restaurantului întreaga sumă de bani. “Noi am cumpărat friptură de pui şi nu bani!” au argumnetat ei glumind. Managerul restaurantului a fost deosebit de impresionat de gestul acestui cuplu şi a sugerat că ar fi bine să cheme televiziunea şi să dea publicităţii un asemenea gest de omenie. Lucru obişnuit într-o lume în care a fi cinstit este neobişnuit. A vrut deci să cheme televiziunea. Bărbatul a rispostat imediat: “Nici vorbă. Femeia aceasta cu care sunt nu este soţia mea!”

Extrema stângă este selectivă în perceptele moralei.
Jucăm pe extreme. Ori la dreapta superspiritualităţii, ori la stânga libertinismului.

Un lucru este clar. Antrenorul jucătorilor pe extreme este diavolul.