De vorbă cu sufletul meu

Renunţând la gândurile mele, concentrând atenţia asupra Ta, meditând în sfânta Ta prezenţă… toate acestea presupun o renunţare la sine, la lume, pentru a experimenta un moment divin, ceresc, pentru o contopire cu Cel ce a fost şi va fi din veşnicii în veşnicii. Să poţi să te identifici cu Creatorul tău, să simţi cu El, să gândeşti ca El, dar mai presus de toate să doreşti să fii ca El. Este, într-adevăr, un nivel dincolo de firesc, dincolo de obişnuitul pământ, supra-omenesc. Cine ajunge să atingă un asemenea nivel de profunzime, este un om fericit.
Sunt atâtea mesaje care se lovesc de inimile noastre împietrite! Ajung până la noi, în mod real, dar nu sunt însuşite. Nu reacţionăm în nici un fel. Rămânem imuni la vocea divină. Suntem ferecaţi şi înconjuraţi de un strat gros de ignoranţă şi de nepăsare, sau, ca să nu fiu prea nedrept sau prea dur, de lipsă de chef. N-am chef să te ascult! Sentimentele sunt şi ele închise, îngheţate de frică, ca nu cumva la atingerea lor, să izbucnească într-un mod necunoscut nouă. Ne e frică chiar şi de sentimentele noastre. Ne temem să nu preia controlul echilibrului nostru raţional. Ne e frică în fond, de ceva ce ne aparţine şi ne e frică să folosim şi să valorificăm ceea ce avem.
Simt o nevoie acută de afecţiune, şi asta, fără nici o îndoială, înseamnă un sentiment puternic. Chiar şi în acest domeniu, atât de fragil, mă chinuiesc să fiu în control. Să ţin în echilibru eventualele răbufneli ale sufletului. Ce poate satisface un suflet nărăvaş pe care abia îl ţii în frâu, când se zbate în agonie, de dor, sau tremură de o bucurie fără formă şi fără conţinut? Niciodată nu voi reuşi să îmi proiectez sufletul în culori şi forme pentru că a rămas acelaşi: îngheţat sau în clocot, fără nicio altă alternativă.
Pace, multă pace, o senzaţie de calm, de odihnă, o uşurare ca o adiere uşoară. E ceea ce lupt din greu să obţin, pentru a-l întreţine. Suflet nărăvaş, inimă trudită, mereu la lucru, mereu la zi cu toate evenimentele. Nu scapi nimic, nu poţi trece nimic cu vederea. Mi-e greu să te întreţin atunci când îmi ceri ceva ce nu am. Obosesc luptând pentru a obţine răbdare şi înţelepciune pentru ca să te liniştesc şi să ai siguranţa că vor veni acei zori nemaivăzuţi care vor aduce căldura şi lumina dragostei, şi atunci va arde, va arde, până va mistui tot ce-i rău, tot ce nu e de folos şi va purifica prin jertfa-i sacră viaţa şi fiinţa, pentru ca la apus să se dezlănţuie cu toată puterea şi să trăiască nestingherit, fără să fie împiedicată de nimic. Purificarea, care nu va fi lipsită de dureri, va fi pasul care mă va duce în vârf, pentru a rămâne acolo, cu tărie, victorioasă.
Emma Daniel Domuţa