Cum vorbim lui Dumnezeu?
Autor: Petru Lascău
Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com
“Nu te grăbi să deschizi gura, și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în ceruri, și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Ecles. 5:2)
Neil Clark Warren, în cartea sa “Finding Contentment”, spune că ori de câte ori trebuie să luăm o decizie în viață ar trebui să ne situăm la pupitrul de comandă al ființei noastre, pe care să ni-l imaginăm ca pe o cameră rotundă cu pereții de sticlă, plină de instrumentele de comunicație moderne, telefoane, fax-uri, computere, antene de satelit, etc. Aici, în acest centru de comandă, primim datele sau informațiile din trei surse majore. În primul rând din partea sentimentelor noastre, a gândurilor relevante, a înțelepciunii pe care am acumulat-o din succesele sau eșecurile trecutului. Acestea toate formează sursa internă. În al doilea rând, primim feedback-ul celor mai importanți oameni din viața noastră, informații cu privire la contextul regulilor culturii de care aparținem, faptele unor experți. Aceasta ar fi sursa externă. Iar în al treilea rând, primim direcții provenite din convingerile și credința noastră spirituală. Aceasta ar fi deci sursa valorilor spirituale.
Autorul remarcă faptul că numai dacă se menține un echilibru sănătos între cele trei surse de informație, putem obține o decizie nu numai corectă, dar care să lase în urma ei pacea și satisfacția lăuntrică după care tânjim cu toții. Când se petrece vre-un dezechilibru, și acordăm atenție exclusivă doar unei surse în dauna celorlalte, nu numai că decizia nu este corectă, dar ea ne lasă acea nemulțumire în suflet, amărăciune și lipsă de pace, cu care suntem atât de familiari fiecare din noi.
Cuvintele lui Solomon, ne aduc aminte că avem o responsabilitate deosebită atunci când vorbim înaintea lui Dumnezeu. Sunt creștini care cred că ar trebui să ne vociferăm sentimentele, descărcându-ne inima, “vărsându-ne inima” înaintea lui Dumnezeu, atunci când circumstanțele vieții ne sunt potrivnice, sau suntem în necaz și suferințe.
Ioan Botezătorul era la închisoare când a trimis pe cineva să-L întrebe pe Domnul, dacă este El Mesia sau să aștepte pe altul. Suferința l-a dus la îndoială și necredință. La încheierea răspunsului trimis lui Ioan, Domnul adaugă: “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Matei 11:6).
Putem să ne plângem durerea dar să nu ne poticnim în El, indiferent dacă înțelegem sau nu rostul ei.
În cartea sa: “Prizonierul din celula a treia”, Gene Edwards, subliniază că o parte din noi dăm vina pe alții pentru suferințele noastre, alții dăm vina pe Dumnezeu, doar puțini sunt aceia care Îl vor urma pe un Dumnezeu care tace și pe care nu-l înțeleg, și în care nu vor găsi niciodată un prilej de poticnire.
Rostirea cuvintelor noastre înaintea lui Dumnezeu trebuie marcată de perspectiva clară: El este în ceruri și noi pe pământ. Rugăciunea noastră trebuie să fie mai degrabă ascultare decât rostirea multor cuvinte, mai degrabă mărturisirea păcatelor decât protest împotriva deciziilor Sale.
Lăsat pradă Satanei, cu familia și averea pierdută, cu sănătatea ruinată, Iov dă glas suferinței sale în perpetua întrebare a ființei umane aflate în suferință: De ce? “În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc, și n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22).
În durere, la necaz, în clipele disperării, nu avem nici o justificare a necuviinței față de Dumnezeu. Suferința nu este autorizație pentru protest. Suntem pe pământ unde “sabia doboară când pe unul când pe altul” (2 Sam. 11:25). Locuim pe o planetă coruptă de păcat, suntem exponenții unei rase degenerate de cădere. Suferința este legată de existența noastră, Ne naștem pentru a suferi. Majoritatea suferințelor nu le înțelegem și mai ales nu le vedem rostul. Și unele nu-l au.
Când Dumnezeu a venit să-i vorbească lui Iov, nu i-a dat răspunsul la întrebarea vieții sale. I-a vorbit despre minunile creației Sale, parcă spunându-i: “Iov, dacă vezi aceste minunății ale creației Mele, de ce nu poți oare avea încredere în Mine pentru lucrurile pe care nu le înțelegi?”
Stăm în fața Creatorului nostru. Să nu ne grăbim. Lumea în care trăim este o lume a Cuvântului. Este universului creat prin Cuvântul Lui. Credința noastră este și ea o religie a Cuvântului. A Cuvântului Său și nu al nostru. De aceea tăcerea și ascultarea face mai mult decât rostirea unor cuvinte pripite înaintea Lui Dumnezeu.
David Wilkerson: la linia de sosire, cu fruntea sus
Autor: Vasilică Croitor
Sursa: www.rascumparareamemoriei.wordpress.com
Şi David, după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit… (Fapte 13:36)
Vestea morții lui David Wilkerson a făcut înconjurul lumii cu o viteză uimitoare. În câteva ore de la publicarea știrii pe situl Charisma, serverele au căzut din pricina unui trafic record în istoria sitului. Ceva m-a mișcat în mod special în relatarea inițială pe care a făcut-o Steve Strang. Iată cum explica editorul atenția acordată de lumea întreagă:
Aceasta s-a întâmplat fiindcă David Wilkerson [...] a fost un model de integritate și și-a încheiat lucrarea bine, într-o vreme în care unii teleevangheliști sunt surprinși de fotografi în țări străine cu alte femei, alții sunt dați în vileag pentru activități homosexuale secrete, în timp ce critică public obiectivele homosexualilor. Wilkerson a fost o întruchipare a virtuții, iar influența sa a fost imensă.
Ce minunat este să se poată spune despre un slujitor că și-a încheiat lucrarea bine! O viață trăită cu demnitate și fără compromis, un exemplu de la care generația noastră are multe de învățat! A trăit și a predicat adevărul fără jumătăți de măsură, într-o vreme în care mulți au renunțat la predicarea adevărului, preferând spectacolul sau împlinirea poftelor lor.
Vă încurajez să petreceți câteva minute ascultând un mesaj al lui DW, poate cel mai cunoscut mesaj al său (pe Youtube are peste 500.000 de accesări).
Întregul mesaj poate fi ascultat aici.
Partea ce mi se cuvine…
Autor: Petru Lascău
Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com
Cartea o puteţi comanda scriindu-ne pe adresa de contact. Preţul ei este de $10.00 în care este inclus şi cheltuielile poştale pe teritoriul USA.
„O, nu un ied, ci zeci de zeci
ţi i-aş fi dat, căci se cuvine.
Dar tu voiai ca să petreci,
vai, cu străinii, nu cu mine…”
Fiul nerisipitor – Costache Ioanid
Cineva a calculat că, în moneda de azi, o familie cheltuieşte în medie cca $270.000 cu un copil până acesta se căsătoreşte. O întreagă avere.
Cunoscând o astfel de aritmetică, aş fi reacţionat violent probabil (cel puţin verbal), dacă şmecherul mi-ar fi cerut „partea de avere ce i se cuvine”.
În primul rând i-aş fi spus: „Stimabile! Nu ţi se cuvine nimic! Absolut nimic. N-ai adus în casa aceasta decât nopţi nedormite, mie şi mai ales mamei tale. Ne-ai adus dureri de cap, de inimă, de suflet. Ai basculat nemilos peste noi tone de îngrijorări. Ne-ai stors banii, liniştea şi sănătatea. Nu ai nici o contribuţie pozitivă, valoroasă la averea acestei familii, ca acum să-ţi socotim „ce ţi se cuvine”. La moartea noastră, eventual dacă rămâne ceva din toată agoniseala vieţii noastre, o să-ţi lăsăm prin testament. Cererea ta de azi este mai mult decât o obrăznicie. În impertinenţa ta crasă, ne spui că nu mai ai răbdare să aştepţi obştescul nostru sfârşit. Nu murim suficient de repede pentru lăcomia ta. Vedem clar acum, că noi, cei care ţi-am dat viaţă, stăm cu restul din ea care ne-a mai rămas după toate necazurile pe care ni le-ai făcut, împotriva fericirii tale. Ce ar fi să-ţi încerci norocul pe munca ta nu pe transpiraţia noastră! Du-te să experimentezi pe propria ta piele tot ce ţi-am spus şi nu ne-ai crezut!”
Nu ştiu cum aş fi reacţionat. Poate mai urât. Tatăl din Pilda fiului risipitor, e cu totul deosebit. La cererea mezinului: „Le-a împărţit averea”. La amândoi băieţii. Probabil că a vândut o parte din fermă şi le-a dat banii.
Cât de uşor ne putem înşela crezând că lucrurile care ne înconjoară, ni se cuvin! Privilegiile le luăm ca drepturi şi le revendicăm cu insolenţă.
Nu mi se cuvine să respir aerul cu care îmi oxigenez plămânii. E privilegiu şi un drept. Nu mi se cuvine frumuseţea răsăritului şi nici razele calde ale soarelui. Nu am dreptul să revedic ziua de mâine trezându-mă din somnul nopţii. Tot ceea ce sunt, ceea ce am este har şi nu merit. Trăiesc consumând din dobânda milei divine, din investiţia de inimă a lui Dumnezeu în lumea noastră. N-am făcut nimic să mă nasc în acest univers, şi cu atât mai puţin să trăiesc în el.
Ştiu aceste adevăruri fundamentale, şi totuşi… rugăciunile mele reflectă mai degrabă insolenţa fiului risipitor, decât recunoştinţa unui fiu matur. Revendic zilnic dreptul la viaţă, la pâine, la fericire. Mă înfrupt din capitalul orelor care cred că „mi se cuvin” risipindu-le lenevind în poftele şi plăcerile mele. În comoditate şi confort.
Ca orice rebel, risipitorul credea în fericirea sa departe de casă. Ea, fericirea, trebuia să existe undeva, departe de casa părintească, dar care trebuie întreţinută sau cumpărată cu banii de acasă. El ştia că fericirea costă şi era gata să plătească pentru ea. Cu ce? Cu moştenirea sa viitoare. Cu viitorul lui. Într-un fel, fiul risipitor este un Esau flămând şi nerăbdător, care îşi vinde viitorul pe blidul de linte al poftelor prezentului.
Decizia nefastă a mezinului din pilda Domnului, îl deposedează pe tata nu doar de o parte a averii sale, ci îl va priva de însuşi obiectul iubirii sale. Va pleca lăsând un tată îndurerat, aşteptând mereu întoarcerea acasă a fiului său pierdut. Pagubele morale şi sentimentale pe care le face acest fecior cu plecarea sa de acasă sunt cu mult mai mari decât cele materiale. Golul din familie şi din inima tatălui este mai greu de îndurat ca cel din punga sa. Plecarea sa de acasă era respingerea singurei iubiri adevărate şi dezinteresate. Întorcea spatele unui imens lanţ de sacrificii ale unui tată interesat în educaţia şi fericirea adevărată a fiului lui. Ea spunea de eşecul tuturor strădaniilor părinteşti. Ce tată nu s-ar fi simţit un eşec întreg după această plecare? Nimic din tot ceea ce a făcut, din toată educaţia dată acestui băiat, n-a dat roade. Era şocat să afle falimentul investiţiei sale sentimentale şi intelectuale. Fiul său nu voia nimic din tot ce a făcut pentru el. Nu-şi dorea nimic din atmosfera de acasă. Nu mai iubea locul şi relaţiile. Voia altceva. Voia lumea. A strâns totul şi a plecat. A plecat acolo unde îi era inima şi unde îl chemau dorurile. Şi tatăl l-a lăsat să plece.
A plecat să primească ceea ce i se cuvenea.
Ariciul
Autor: Petru Lascău
Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com
Fiinţă ciudată. Acoperit de ţepii săi devine invulnerabil. În pericol se ghemuieşte zbârlindu-şi miile de săgeţi spre duşmanul întâlnit în cale. Pentru el toţi sunt duşmani. Nu poţi avea nici o relaţie mai intimă cu el. Nu te poţi apropia fără să fii înţepat. Trebuie cu un asemenea om să păstrezi distanţa legală. Nu-ţi va permite nici o apropiere. Nu vede în tine decât un duşman. Îşi zbârleşte ţepii autoprotejându-se. Este suspicios la orice vorbă. Orice frază poate fi interpretată ostil. Orice gest de prietenie poate fi considerat periculos. Nu poţi avea decât parte de împusăturile lui. Vrei să-l ajuţi? Te înţeapă. Vrei să-i fii prieten? Vor fi ţepii lui mereu între tine şi el. Inabordabil, neprietenos, suspicios şi arţăgos, nu oferă nici o şansă unei relaţii durabile.
Am cunoscut pe cineva care se plângea a doua zi după o beţie zdravănă, că se simţea ca şi cum a înghiţit un arici. Se apuca apoi de băut alte tării “ca să se mai înmoaie ţepii”.
Nu e de mirare că ariciul este aşa de greu de înghiţit. De obicei acest soi de oameni îţi stau în gât.
Nu poţi fi preot al Celui Prea Înalt cu un caracter ca al ariciului. Omul lui Dumnezeu trebuie să fie prietenos. Vulnerabil de prietenos. Dragostea te face absolut vulnerabil. Nu poţi fi ţepos şi să iubeşti în acelaşi timp.
Şopârla
Autor: Petru Lascău
Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com
Unul din cele mai mici animale, dar cu limbă ucigătoare. Este uşor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasă prin otrava limbii sale. Loveşte fulgerător cu exactitate şi cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic şi vulnerabil. Îşi lasă coada ruptă şi fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide.
Un asemenea caracter a cărui putere stă în limbă, este de temut. Ucide cu vorba. În momentul când eşti cel mai vulnerabil, când nu te aştepţi. Exact veninul potrivit al urii şi batjocorei, al înjosirii şi calomniei. Te aşteaptă în umbra unei frunze de aparentă nevinovăţie, pentru a-ţi arunca veninul vorbei. Lucrători cu gura, oameni ai veninului şi urii, semănători de discordii şi certuri între fraţi, purtători de bârfe şi calomnii, şopârlele de azi ucid suflete. La adăpostul micimii şi agilităţii lor de a se strecura prin viaţă neobservaţi, răspândesc zvonuri şi otrava lor paralizează sufletele victimelor pe care şi le aleg dintre cei neatenţi.
Nu se cade omului lui Dumnezeu să se hrănească cu obiceiurile şopârlei. El este chemat să dea viaţă prin cuvintele sale şi nu să ucidă cu vorba
Cârtiţa
Autor: Petru Lascău
Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com
Animal ciudat, iubitor al întunericului, din pricina cărui fapt, ochii nu-i sunt dezvoltaţi. Sapă tunele lungi pe sub pământ, producând pagube agricultorilor. Nu este iubită de nimeni.
Omul lui Dumnezeu este un iubitor al luminii. Vine la lumină cu curaj să i se vădească faptele. Nu are de ce să se ruşineze. Dumnezeu detestă caracterele ascunse, râmătorii din întuneric, sufletele ce fac pagube altora prin săpăturile lor. Vai de preotul, de omul ce se hrăneşte cu asemeni obiceiuri. Suflete ascunse, fii ai întunericului, care n-au ochi să vadă şi n-au urechi de auzit, de prezenţa cărora eşti conştient mai mult după efectele săpăturilor lor, decât de arătarea lor la faţă. Muşuroaiele lor murdare apar unde nu te aştepţi, şi când nu le doreşti. Fapte murdare ale firii pământeşti, produse ale nopţii şi ale singurătăţii, distrug recolta ogoarelor divine. Pământul reavăn al ogorului, săpat, semănat cu lacrimi şi udat de roua cerului, se bulbucă uneori grotesc şi păgubitor de activitatea acestor fiinţe vândute întunericului.
Animalul şi-a împrumutat numele trădătorilor unor cauze drepte sau nedrepte, indivizilor folosiţi pentru deconspirarea unor fărădelegi dar şi pentru anihilarea unor cauze nobile. Cârtiţa tace şi sapă.
Pe faţa curată a imaşului spiritual, unde mieii şi oile trebuie să pască, se ivesc în zori, ca un vărsat pecinginos, muşuroaiele cârtiţelor de dedesupt. E o mare necurăţie să te hrăneşti cu aceste scârboase obiceiuri pâmânteşti.
Şoarecele
Autor: Petru Lascău
Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com
Nu se pot spune multe lucruri despre şoarece. De fapt nici nu ai despre cine. Poate că trăieşte şi el în întuneric, în găurile pe care şi le roade în pereţii casei şi în duşumele. Este mai mult un deranj decât un pericol. Fricos din cale afară se ascunde la repezeală la cel mai mic zgomot. Singurul dar pe care se pare că-l are este acela că sperie femeile fricoase. Operează în dosul scenei. Pe ascuns. Are obiceiul să-şi înfigă dinţii în brânza altuia.
Aţi întâlnit oameni cu asemenea caracter? Fiinţe fricoase ce sperie pe cei mai slabi decât ei. Oameni ce deranjează prin mica ciupeală, prin amestecul subtil în treburile altora. Casa Domnului are găurile săpate de ei, în care sunt gata să se refugieze imediat ce simt un potenţial pericol. Acţionează când nu-i vede nimeni. Se ascund în dosul unui bileţel anonim. Muşcă lacom pe ascuns din reputaţia cuiva. Lasă în urmă mirosul caracteristic de rozător şi urmele dinţilor în brânza comună. Doar doamnele bătrâne se mai urcă pe scaune ţipând isteric la trecerea lor. Nu sunt periculoşi, dar îţi strică liniştea unei după-amieze prin goana lor inoportună prin colţul odăii, ca un gând necunoscut şi vulgar, ca o amintire neplăcută din tinereţe.
Nu vă hrăniţi cu şoareci. Chemaţi pisica!
Ne mărturisim Domnului, oamenilor sau Bisericii?
Autor: Vasilică Croitor
Sursa: www.rascumparareamemoriei.wordpress.com
M-a întrebat un cititor într-un comentariu:
Cum ati ajuns la concluzia ca iertarea ceruta lui DUMNEZEU si marturisirea in fata LUI si in fata unui alt frate credincios nu este valabila?
NU îmi propun în această postare să fac o analiză detaliată a învățăturii biblice despre mărturisire. Trebuie să admit că nici nu sunt persoana cea mai potrivită pentru aceasta, fiindcă aceasta este muncă de teolog. Eu continui să vorbesc în calitate de păstor, fiindcă aceasta îmi este chemarea.
Prin interpelarea de mai sus, interlocutorul recunoaște implicit că Biblia prezintă două variante pentru mărturisire. Una este mărturisirea directă înaintea lui Dumnezeu (David, Psalmul 23), iar cealaltă mărturisirea înaintea unui frate („mărturisiți-vă unii altora păcatele”).
După cum se exprimă interlocutorul, nu este simplu de optat între cele două. Dacă aveam niște repere clare în Biblie sau în mărturisirea de credință, atunci confuzia ar fi fost înlăturată. Nu ne rămâne decât să desprindem niște principii din practica și învățătura bisericii noutestamentare, precum și din practica bisericii de-a lungul istoriei.
Noul Testament accentuează mai mult mărturisirea înaintea altora. Sunt trei pasaje care vorbesc în mod direct despre mărturisirea păcatelor. Primele două menționează în mod distinct că mărturisirea păcatelor era făcută în fața unor oameni, iar cel de-al treilea pasaj din NT care menționează mărturisirea păcatelor nu indică dacă se face în fața altora sau doar înaintea Domnului.
Matei 3:5-6. „Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.”
Fapte 5:16. „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.”
1 Ioan 1:9. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”
În ceea ce privește păcatul delațiunii, mai există un element nou și foarte important. Păcatul acesta nu este ascuns, sau nu poate rămâne ascuns pentru totdeauna. Arhivele sunt documente deținute de statul român și sunt disponibile cercetării individuale (petenți) sau academice (istorici, profesori etc.). Eu cred că atunci când păcatul nu este sau nu poate fi cunoscut de alții, și există garanții în acest sens, mărturisirea poate fi direct înaintea Domnului, înaintea unui om matur în credință sau înaintea celui față de care am greșit. În acest caz însă, este doar o chestiune de timp până când arhivele vor fi cunoscute pe deplin de istorici și petenți, ceea ce înseamnă că fiecare va putea ști cine pe cine a turnat.
Avem de-a face cu un fenomen foarte interesant: în timp ce memoria individuală sărăcește odată cu trecerea timpului, memoria noastră se va încărca de la an la an cu informațiile care vor ieși la iveală prin activitatea petenților și a cercetătorilor. De aceea este necesară o răscumpărare a memoriei, de un cadru și de principii pe baza cărora să facem față avalanșei de informații și să ferim Biserica de o criză generală.
Un ultim motiv pentru care cred că mărturisirea trebuie să fie făcută într-un cadru organizat este că Biserica a fost prejudiciată prin informațiile date de colaboratorii Securității. În acest caz, Biserica nu trebuie doar să primească mărturisirea, ci să și judece ce se impune în fiecare caz în parte. E un întreg care nu trebuie să fie disociat. Prin Biserică, înțeleg persoane desemnate în acord de Biserică, după criterii despre care am mai vorbit (necompromiși, maturi, confidențialitate, neimplicare „politică” etc). Mărturisirea nu trebuie să fie în fața Bisericii, cum îmi reproșa cineva că aș fi spus, deși Bradin cândva tare iubea moda asta, mai ales la cina Domnului… 
Cine traieste in minciuna?
Autor: Vasilică Croitor
Sursa: www.rascumparareamemoriei.wordpress.com
Am auzit saptamana trecuta un citat din Bill Johnson care mi-a plăcut foarte mult:
„Când ajungi să crezi că nu mai ai nicio ieșire, deja ai început să trăiești în minciună.”
Multi se intreaba care sunt sansele de innoire spirituala a Romaniei. Multi se indoiesc ca Dumnezeu mai poate da viata noua Bisericii Sale. Discutii pe aceasta tema am auzit de multe ori si marturisesc ca si mie imi este uneori mai usor sa cad prada deznadejdii. Dar cand pierdem din vedere abilitatea lui Dumnezeu de a izbavi poporul Sau, ajungem sa ne condamnam singuri la o viata de infrangere.
Zece dintre iscoadele care au venit din Canaan aveau dreptate in evaluarea pe care au facut-o. Tara era stapanita de niste locuitori fiorosi, salbatici. Si Iosua si Caleb au vazut aceeasi imagine, insa au vazut ceva in plus: ce poate Dumnezeu sa faca pentru poporul Sau. A ne indoi de puterea lui Dumnezeu doar pentru ca situatia pare de neschimbat este totuna cu a trai in minciuna.
Raţele
Autor: Petru Lascău
Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com
Una din povestirile celebre ale lui Kierkegaard este o parabolă în care personajele principale sunt raţele.
Era un oraş al raţelor. În fiecare duminică dimineaţa raţele plecau, legănându-se de pe un picior pe altul, la biserică. Pătrundeau legănându-se în sanctur şi se aşezau pe bănci. Corul raţelor intra legănându-se şi îşi lua locul în strană. Intra apoi predicatorul legănându-se şi el pe cele lăbuţe. Răţoiul ordinat deschidea Biblia raţelor (Raţele, se pare că aveau şi ele ca toate celelalte creaturi ale pământului, versiunea lor a Bibliei). După ce citea, începea predica: “Iubitele mele raţe! Dumnezeu ne-a dat aripi! Aripi cu care putem zbura! Cu ele ne putem ridica sus de tot în văzduh şi să plutim ca vulturii. Nici un zid nu ne poate ţine prizoniere! Nici un gard nu ne poate împiedica! Avem aripi! Dumnezeu ne-a dat aripi şi putem zbura ca păsările cerului!”
Toate raţele măcăiau din răsputeri: “Amin! Amin!” După care plecau legănându-se pe cele două lăbuţe spre casele lor.
Cu aceeaşi înţelepciune de raţă, auzim duminică de duminică despre potenţialul nostru în Christos. Zicem entuziaşti: Amin! Amin! şi ne întoarcem legănându-ne la ale noastre. Şi nu zburăm.
