Asociația Vocea Martirilor, fondată de către Richard Wurmbrand, militează pentru apărarea drepturilor creștinilor de pretutindeni și are un renume mondial ca organizație care luptă în special pentru cei care au parte de persecuții de orice fel datorită credinței în Dumnezeu.

Zilele acestea, Vocea Martirilor ne supune atenției cazul unei femei din Pakistan, Asia Bibi, care este încarcerată în vederea executării sentinței, condamnată fiind la moarte pentru blasfemie impotriva lui Mohamed.

Soție și mamă a doi copii, Asia Bibi a comis „sacrilegiul” de a se apăra de batjocurile colegilor de muncă cu cuvintele ”… Cristosul nostru S-a jertfit pe cruce pentru păcatele noastre… Cristosul nostru este viu...”

Peste 350.000 de creștini din întreaga lume au semnat deja o petiție pentru retragerea acuzației, anularea sentinței și eliberarea imediată a Asiei Bibi.

Vă invităm să vă rugați pentru această situație dar mai ales să semnați ACUM această petiție:  http://www.callformercy.com/

http://www.youtube.com/watch?v=Lo6M4NddxeI

sursa: http://lascaupetru.wordpress.com/

Dușmanii închinării

sursa: http://lascaupetru.wordpress.com/

Cei mai mulți oameni se călăuzesc în viața de toate zilele după sentimentele lor. Aleg ceea ce le place și resping ce nu le place. Nu întotdeauna avem luxul să alegem doar ceea ce ne place. De multe ori facem ceea ce nu ne place. De silă și cu silă. Oricât am dori „să spiritualizăm” sentimentele noastre, ele nu sunt decât expresia cărnii sau firii pământești. Din nefericire sunt unii care cred că ceea ce le place lor, place și Domnului și  ceea ce nu le place lor nici Domnului nu-i este pe plac. De aceea ei sunt atât de siguri că gusturile lor sunt una cu cele ale Domnului, că afurisesc și aruncă la lada cu gunoi tot ce nu le este lor pe plac.

În al doilea rând sunt oameni care se conduc în viață după rațiune. Caută ce este avantajos pentru ei și logic. În ultimă instanță rațiunea lor îmbracă cifre economice. Ei fac sau nu fac anumite lucruri pentru că ele sunt sau nu avantajoase pentru ei. Ei nu se lasă păcăliți de sentimente, ci ascultă de rațiune, de concluzia izvorâtă din datele date la râjnița minții.

Sunt apoi oameni care sunt călăuziți în viață de voința lor. Fac doar ceea ce vor ei. Orice decizie dacă este conformă cu voința mea, este bună. Altfel eu sunt pentru-contra. Cum vreau eu sau deloc! (My way or the highway!)

Analizând și sumar viața Domnului Isus nu găsim nicăieri că El S-ar călăuzit nici după sentimentele Sale, nici după rațiunea Sa, nici după voința Sa. Mereu amintește că El nu face decât ceea ce vede pe Tatăl făcând, că El nu spune nimic de la El ci numai ceea ce Tatăl îi spune să afirme. Se roagă: „Nu cum voiesc Eu…” cu cum voiește Tatăl. El n-a venit să facă voia Sa ci pe cea a Tatălui.

Toate aceste afirmații ale Mântuitorului spun că El s-a călăuzit după Tatăl, a ascultat călăuzirea Lui și a Duhului Sfânt. În ascultare de Dumnezeu, Isus Și-a supus sentimentele, rațiunea și voința Lui de om.

Modelul Lui ar trebui să inspire pe orice creștin. Nu sentimentele, rațiunea sau voința noastră ar trebui să ne dicteze modul de comportament și procesele decizionale, ci călăuzirea Duhului Sfânt. Cine este călăuzit de Duhul Sfânt este fiul lui Dumnezeu.

Doamne, ce relații frățești ar putea înflori într-o comunitate unde nu sentimentele (ce-mi place și ce nu-mi place), nu rațiunea umană (ceea ce este avantajos pentru mine) și nici voința (cum vreau eu) ar prima, ci călăuzirea Duhului Sfânt!

Ar trebui să ne întrebăm foarte serios, înainte de a face orice lucru: De ce duh suntem călăuziți? De al nostru sau de al Domnului?

sursa: http://lascaupetru.wordpress.com/

Orice grup uman are în el o parte inertă, o fracțiune greu de urnit, un fel de ariergardă pe care o târăște după el în proiectele sale. Biserica, la fel, are o parte a ei formată din grupul celor care nu se implică, balast stânjenitor în toate acțiunile ei.

Neimplicatul trăiește mereu într-o atmosferă de gară. El este mereu cu geamantanul gata de plecare undeva. Nu se știe unde. Dar el pleacă. Cândva. De aceea nu se implică. Viața sa este un fel de provizorat, o așteptare a ceva mai important decât ceea ce se petrece aici și acum. Nu trebuie să aibă prea multe legături ca să se desfacă repede. Să plece fără prea mari dureri ale despărțirii. Nu se legă sentimental de nimeni și de nimic. El nu este de aici. Este doar în tranzit printre noi.

Camus spunea despre un anume enoriaș care era cu totul insensibil la predica înflăcărată a unui preot. Contrariat că toată lumea plângea pe rupte la mesajul predicii și el nu trăda nici o emoție, cineva l-a întrebat ce se petrece cu el. A răspuns: „Eu fac parte din altă parohie!”

Neimplicatul este întotdeauna din altă parohie. Din una viitoare. Cum ajunge în una, el este deja cu gândul la alta. Dezvoltă astfel un modus vivendi de pururi călător prin viață.

El nu intră în cor, în fanfară, în grupul de închinare cu toate că are voce bună. O va folosi „dincolo” unde va pleca el într-o zi anume. Dacă-l soliciți să facă o muncă oarecare, de obicei nu are timp. Este foarte ocupat. Dacă se ivește o dispută de orice natură, el nu se implică. El este neutru. Nu ține cu nimeni, pentru că el ține numai cu sine.

Vine când are chef la orice activitate. Și întotdeauna mai târziu. Nu mult. Numai un pic. Să nu bănuiască cineva că el este implicat, că se „bagă”.

Bani la biserică dă doar de ochii lumii. Nu mulți. Minimum. Nici deloc pentru a provoca, dar nici prea mulți pentru a se remarca acest fapt. Neimplicatul se adâncește mereu în mediocritatea tuturor relațiilor, pentru că el nu se încarcă cu poveri inutile ale altora. El și așa va pleca de aici.

Dacă Neimplicatul trăiește în România nu se implică pentru că el va pleca într-o zi în America, Australia, Canada, Germania, sau cine știe unde. Oricum. În altă parte.

Dacă trăiește în America, atunci se va muta undeva, sau va pleca înapoi în România. De obicei va pleca „în lucrare”. Când îl va chema Domnul, bineînțeles. Până atunci, el nu se implică.

Îl privesc pe Neimplicat de la fereastra mea de sus. Nici la serviciu nu se implică. Face doar ceea ce i se cere. Nimic mai mult. Inima nu-i este nicăieri. Ori poate este, în locul acela anume pe care și-l visează. Pentru că trebuie să existe pe lumea aceasta un loc anume în care să te simți acasă, la locul tău, om potrivit la loc potrivit. Pentru Neimplicat aceasta este Utopia după care jinduiește sufletul său.

Ciudat, însă, am văzut Neimplicați, care aveau geamantanul gata de drum, cărora li s-au oferit posturi mari. Deodată nu mai pleacă. M-am convins că locul acela unde sunt ei gata să plece nu e totuși prea departe, așa cum vor ei să ne lase să înțelegem. Era scaunul din față. Era locul din frunte, pe care nu au curajul să și-l revendice, ci mai degrabă să ne creeze sentimente de frustrare pentru pierderea pe care o s-o suferim noi într-o zi din cauza plecării lor.

De multe ori Neimplicatul folosește limbajul acesta codificat. Ar vrea să spună de fapt: „Dacă nu mă promovați acolo unde îmi este locul meu, nu mă voi implica cu nimic în lucrul de aici și acum, și o să regretați voi după mine după ce-o să plec!”

Fariseul acesta este subtil. Mai subtil ca alții. Neimplicarea sa este un fel de protest, un fel de dezacord cu cei care conduc, exprimat foarte „duhovnicește”. El nu se implică pentru că va pleca. Cândva.

Neimplicarea sa totală în lucrul de aici și acum îl descalifică cu totul pentru orice lucru bun în viitor. Pentru că am văzut eu bine de-a lungul anilor, că omul ce nu face cu inimă ceea ce este de făcut acum și aici, de obicei nu va face niciodată nimic semnificativ nici în altă parte. Va găsi scuze pentru neimplicare mereu.

L-am tot urmărit pe Neimplicat și mi-am mai dat seama că un alt motiv al său este lenea. Este leneș. Puturos de leneș.

Înțeleptul Solomon spunea despre leneș că se teme să iasă în uliță că s-ar putea ca un leu să fie acolo și să-l ucidă. E mai bine să se învârtă în așternutul lui ca ușa în balamale. Apoi se crede mai înțelept ca restul lumii (Proverbele 26:13-16). Se crede înțelept pentru că ani de-a rândul a reușit să păcălească multă lume cu atitudinea sa. Mulți au crezut că el este foarte duhovnicesc de aceea nu se amestecă cu ceilalți. Alții au fost mereu umiliți de chemarea sa în lucrarea Domnului, bineînțeles, din altă parte, nu de aici.

Pe mine nu mă mai păcălește Neimplicatul. Nu este decât încă o piatră grea în carul Evangheliei, din pricina căruia înaintăm atât de greu și așa de puțin.

„Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Eclesiastul 9:10). Fă-o aici și acum! Lucrează împreună cu frații tăi. Golește-ți geamantanul gata de ducă! Implică-te, Neimplicatule!

Din: Memoriile lui Eutih – Portrete de farisei

2.       Un al doilea motiv al derivei, este conducerea bisericii.

John C. Maxwell descrie cinci nivele la care ajunge un lider. De la conducerea de poziție -când oamenii te urmează din cauza că trebuie, tu ești “șeful”, cel cu portofoliul de conducător – liderul creștin trebuie ca prin bunele sale relații cu membrii bisericii sale să poată conduce prin permisiune, oamenii urmându-l din cauza că vor ei s-o facă. A treia treaptă este cea a realizărilor, când oamenii te vor uma pentru ceea ce ai făcut pentru organizație. Apoi, al patrulea nivel este cel al reproducerii, când oamenii vin după tine din pricina a ceea ce faci pentru ei persoanl, investiția ta în creșterea și formarea lor. La al cincilea nivel ajung doar acei care prin reputația lor, personalitatea lor s-au impus și au devenit un simbol al organizației lor.

Din păcate, cei mai mulți pastori se opresc la treapta a doua a creșterii lor ca lideri – cea a permisiunii. Sunt unii dintre cercetători care consideră că 90% dintre pastorii de azi se mulțumesc să rămână pe această treaptă, motiv pentru care biserica lor nu crește mai mult de 200 de persoane, devenind o biserică de familie, unde se preamăresc relațiile frățești.

3.  Lipsa unei viziuni și ea un motiv al derivei bisericii de azi.

Am putea spune că lipsa unei viziuni a bisericii de azi este mai degrabă regula decât excepția. Cele mai multe din bisericile noastre nu-și definesc nici măcar declarația misiunii lor. Nu știm nici măcar de ce existăm ca biserică. Cred că ar trebui să începem prin a ne întreba de ce existăm ca biserică aici, și acum? Ce vrea Dumnezeu de la noi ca Biserică în localitatea unde ne aflăm? Răspunzând acestor întrebări ne putem apoi formula declarația misiunii noastre. Trebuie s-o facem în modul cel mai scurt cu putință și mai ușor de ținut minte pentru ca orice credincios din biserică să poată spune la orice oră care este misiunea bisericii sale.

Biserica pe care o păstoresc și-a formulat astfel declarația misiunii sale: Să aducem oameni la Isus Christos făcându-i membri în familia Sa, ajutându-i apoi să se maturizeze, devenind asemenea lui Isus Christos;  să-i echipăm pentru lucrarea din biserică și viața de misiune din lume, pentru ca Numele lui Isus Christos să fie preamărit. Cuvintele cheia ale misiunii noastre sunt: Evanghelizare, Membrie, Maturizare, Misiune, Închinare.

O biserică însă are nevoie și de o viziune. Fără viziune poporul lui Dumnezeu piere. Aș adăuga eu, se autodistruge. Formularea viziunii trebuie să pornească de la pastorul bisericii și ea trebuie să izvorască din relația acestuia cu Dumnezeu. Viziunea lui trebuie formulată și comunicată împreună cu echipa sa de conducători ai bisericii, și ea trebuie să conțină elementele lucrării la care este chemată biserica. Ea nu poate fi o construcție sau alte facilități materiale. La formarea viziunii, liderii trebuie să-și imagineze cum ar vrea ei ca biserica lor să fie peste 5 ani sau 10 ani. Bineînțeles ca o viziune să fie implementată și să prindă viață are nevoie de o planificare bună.

1.  Biserica are prea multă
mulțumire de sine.

Biserica de azi se complace în situația unde se găsește fiind tot mai lipsită de sensibilitate față de nevoile societății aflate în continuă schimbare și tot mai indiferentă de misiunea sa.

a.   Pastorul bisericii este în primul rând vinovat de paradigma veche a misiunii sale. În loc să fie un conducător, el continuă să fie îngrijitorul comunității și a membrilor lui repetând lipsa de experiență și viziune a lui Moise înainte ca Ietro, socrul său, să-i ofere soluția conducerii prin delegație. În loc să fie un misiolog, el pozează în păzitorul tainelor bisericii, și în loc să fie mentorul unei noi generații de conducători spirituali se mulțumește să prezideze tranziții.

George Barna constată că cca 95 la sută din pastorii de azi se complac în atmosfera călduță și sigură a bisericii pe care o conduc neaventurându-se ei înșiși și neinspirând Biserica la o viziune nouă. Preocuparea acestuia de a-și menține slujba îl face să parcurgă “cercul fricii”: de la gândirea sfârșitului, la tulburătoarea întrebare; “Dar dacă? – la atac de anxietate și apoi la lupta pentru spraviețuire, uneori dusă cu metode complet necreștine.

b.   Membri bisericii nu pot fi altfel decât pastorul lor. Vrând sau nevrând, ei capătă chipul și asemănarea pastorului lor. Rutina frecventării serviciilor bisericii devine curând a doua lor natură, obișnuitul, cotidianul. Complacerea într-o biserică fără o declarație a misiunii ei, fără o viziune clară a direcției ei de acțiune devine antidot la orice înnoire și a creșterii spirituale a acelei biserici.

Am urmărit recent, conflictele declanșate în câteva biserici, lupte pentru putere și dezacorduri majore survenite imediat ce aceste congregații au terminat construirea unor splendide locașuri de închinare. Cu toate că viziunea unei biserici trebuie să fie formulată întotdeauna în termenii marii trimiteri și nu în construcții, aceste biserici și-au consumat viziunea (fie ea și una nebiblică). În lipsa unei viziuni, energiile au fost canalizate spre autodistrugere.

c.   Locul, facilitățile edilitare ale bisericii se învechesc și ele, se uzează moral și fizic, fără ca să băgăm de seamă. Ne obișnuim treptat cu nefuncționalul, cu mizeria, cu lipsa de spațiu.

d.   Programele noastre, suferă și ele de complacere. Dacă în vest, prin program se înțelege un anume proiect de lucru, la noi el înseamnă mai degrabă modul în care este organizat un anume serviciu divin din biserică. Am ajuns departe în standardizarea serviciilor nostre, până acolo că totul este previzibil. Dacă ai fost de câteva ori la biserică nu este greu să ști exact tot ceea ce urmează. Cu greu vei găsi pastori inovatori care au curajul să schimbe ceva din structurile serviciilor religioase ale bisericii. Aceștia sunt niște Mavericks care nu se bucură de prea bună reputație.

Tot aici trebuie menționat faptul că serviciile noastre au dezvoltat o subcultură, cu un limbaj adecvat ei, pe care necredinciosul, sau căutătorul de Dumnezeu, nu-l înțelege. Bisericile în general nu au în vedere pe acest căutător, ci pe credincioșii, membri ei, pentru care dimensionează și structurează “programele” religioase.

e.   Rugăciunile noastre se înscriu și ele pe aceeași linie a obișnuitului, a mulțumirii de sine, a complacerii în situația existentă.

Trăim într-o vreme a suspiciunii. Politicienii, agențiile de știri și propriile noastre experiențe nefericite din trecut ne-au convins de adevărul că nu putem găsi multe lucruri în care să poți avea încredere. Lipsa de integritate pare mai mult regula decât excepția. La suspiciune mai putem adăuga rata schimbărilor care se accelerează pe zi ce trece tot mai mult. Schimbările cuprind toate domeniile activității umane, de la vârful de lance al comunicării electronice, până la cele mai conservatoare instituții umane, vedem cum schimbările aduc noi forme și exprimări care produc derută și nesiguranță. Ne întrebăm speriați, Quo Vadis Ecclesia? Încotro se îndreaptă Biserica? Mai suntem relevanți pentru problematica omului secolului 21? Răspunde mesajul nostru nevoilor omului de azi?

Analizate de aproape, bisericile creștine de azi se află pacă într-o mișcare de derivă de la misiunea lor fundamentală, aceea de a schimba lumea. Ne îndepărtăm de la Marea Trimitere, eșuând în programe și filozofii ale lucrării care, de multe ori, n-au nimic comun cu porunca Domnului Isus Christos.

În postările care vor urma voi încerca să găsim câteva motive pentru această “derivă”, într-un efort de a identifica răul, primă condiție a eliminării lui. Înainte însă de a le discuta pe rând aceste motive ale derivei noastre, dorec să menționez că unele din ele mi-au fost sugerate de Dr. Glen S. Martin, la o conferință a căruia am participat anii trecuți în Jackson, Mississippi. Ascultându-l am constatat că dincolo de specificul cultural, bisericile de azi suferă în general de aceleași boli, care fac ca ele să se miște în derivă și nu într-o înaintare planificată după un intinerar și cu o țintă precisă.

(Va urma)

“Nu te grăbi să deschizi gura, și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în ceruri, și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Ecles. 5:2)

Neil Clark Warren, în cartea sa “Finding Contentment”, spune că ori de câte ori trebuie să luăm o decizie în viață ar trebui să ne situăm la pupitrul de comandă al ființei noastre, pe care să ni-l imaginăm ca pe o cameră rotundă cu pereții de sticlă, plină de instrumentele de comunicație moderne, telefoane, fax-uri, computere, antene de satelit, etc. Aici, în acest centru de comandă, primim datele sau informațiile din trei surse majore. În primul rând din partea sentimentelor noastre, a gândurilor relevante, a înțelepciunii pe care am acumulat-o din succesele sau eșecurile trecutului. Acestea toate formează sursa internă. În al doilea rând, primim feedback-ul celor mai importanți oameni din viața noastră, informații cu privire la contextul regulilor culturii de care aparținem, faptele unor experți. Aceasta ar fi sursa externă. Iar în al treilea rând, primim direcții provenite din convingerile și credința noastră spirituală. Aceasta ar fi deci sursa valorilor spirituale.

Autorul remarcă faptul că numai dacă se menține un echilibru sănătos între cele trei surse de informație, putem obține o decizie nu numai corectă, dar care să lase în urma ei pacea și satisfacția lăuntrică după care tânjim cu toții. Când se petrece vre-un dezechilibru, și acordăm atenție exclusivă doar unei surse în dauna celorlalte, nu numai că decizia nu este corectă, dar ea ne lasă acea nemulțumire în suflet, amărăciune și lipsă de pace, cu care suntem atât de familiari fiecare din noi.

Cuvintele lui Solomon, ne aduc aminte că avem o responsabilitate deosebită atunci când vorbim înaintea lui Dumnezeu. Sunt creștini care cred că ar trebui să ne vociferăm sentimentele, descărcându-ne inima, “vărsându-ne inima” înaintea lui Dumnezeu, atunci când circumstanțele vieții ne sunt potrivnice, sau suntem în necaz și suferințe.

Ioan Botezătorul era la închisoare când a trimis pe cineva să-L întrebe pe Domnul, dacă este El Mesia sau să aștepte pe altul. Suferința l-a dus la îndoială și necredință. La încheierea răspunsului trimis lui Ioan, Domnul adaugă: “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Matei 11:6).

Putem să ne plângem durerea dar să nu ne poticnim în El, indiferent dacă înțelegem sau nu rostul ei.

În cartea sa: “Prizonierul din celula a treia”, Gene Edwards, subliniază că o parte din noi dăm vina pe alții pentru suferințele noastre, alții dăm vina pe Dumnezeu, doar puțini sunt aceia care Îl vor urma pe un Dumnezeu care tace și pe care nu-l înțeleg, și în care nu vor găsi niciodată un prilej de poticnire.

Rostirea cuvintelor noastre înaintea lui Dumnezeu trebuie marcată de perspectiva clară: El este în ceruri și noi pe pământ. Rugăciunea noastră trebuie să fie mai degrabă ascultare decât rostirea multor cuvinte, mai degrabă mărturisirea păcatelor decât protest împotriva deciziilor Sale.

Lăsat pradă Satanei, cu familia și averea pierdută, cu sănătatea ruinată, Iov dă glas suferinței sale în perpetua întrebare a ființei umane aflate în suferință: De ce? “În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc, și n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22).

În durere, la necaz, în clipele disperării, nu avem nici o justificare a necuviinței față de Dumnezeu. Suferința nu este autorizație pentru protest. Suntem pe pământ unde “sabia doboară când pe unul când pe altul” (2 Sam. 11:25). Locuim pe o planetă coruptă de păcat, suntem exponenții unei rase degenerate de cădere. Suferința este legată de existența noastră, Ne naștem pentru a suferi. Majoritatea suferințelor nu le înțelegem și mai ales nu le vedem rostul. Și unele nu-l au.

Când Dumnezeu a venit să-i vorbească lui Iov, nu i-a dat răspunsul la întrebarea vieții sale. I-a vorbit despre minunile creației Sale, parcă spunându-i: “Iov, dacă vezi aceste minunății ale creației Mele, de ce nu poți oare avea încredere în Mine pentru lucrurile pe care nu le înțelegi?”

Stăm în fața Creatorului nostru. Să nu ne grăbim. Lumea în care trăim este o lume a Cuvântului. Este universului creat prin Cuvântul Lui. Credința noastră este și ea o religie a Cuvântului. A Cuvântului Său și nu al nostru. De aceea tăcerea și ascultarea face mai mult decât rostirea unor cuvinte pripite înaintea Lui Dumnezeu.