Petitie pentru gratiere
October 27, 2011 scris de risti.berca
Din categoria Blog
Asociația Vocea Martirilor, fondată de către Richard Wurmbrand, militează pentru apărarea drepturilor creștinilor de pretutindeni și are un renume mondial ca organizație care luptă în special pentru cei care au parte de persecuții de orice fel datorită credinței în Dumnezeu.
Zilele acestea, Vocea Martirilor ne supune atenției cazul unei femei din Pakistan, Asia Bibi, care este încarcerată în vederea executării sentinței, condamnată fiind la moarte pentru blasfemie impotriva lui Mohamed.
Soție și mamă a doi copii, Asia Bibi a comis „sacrilegiul” de a se apăra de batjocurile colegilor de muncă cu cuvintele ”… Cristosul nostru S-a jertfit pe cruce pentru păcatele noastre… Cristosul nostru este viu...”
Peste 350.000 de creștini din întreaga lume au semnat deja o petiție pentru retragerea acuzației, anularea sentinței și eliberarea imediată a Asiei Bibi.
Vă invităm să vă rugați pentru această situație dar mai ales să semnați ACUM această petiție: http://www.callformercy.com/
Pentru adolescenti, pentru parinti…
September 2, 2011 scris de risti.berca
Din categoria Blog
Un material foarte clar, bine structurat, util si parintilor care au (vor avea in curand) de dat niste explicatii 
http://www.youtube.com/watch?v=Lo6M4NddxeI
Dușmanii închinării
August 24, 2011 scris de risti.berca
Din categoria Blog
autor: Petru Lascau
sursa: http://lascaupetru.wordpress.com/
Dușmanii închinării
Lauda și închinarea ar trebui să fie elementul cel mai important al slujbei divine. A.W. Tozer în cartea sa: Worship - The Missing Jewel of The Church, spunea că acest giuvaer regal, care este închinarea în duh și adevăr, ne-a fost furat. În multe locuri lauda și închinarea au ajuns cenușăresele bisericii, ele devenind mai mult fondul sonor pentru colecte sau evacuarea bisericii (Știți bine ce spun? Nu-i așa? „În timp ce fanfara cântă…”)
Asistăm mereu la o piraterie a laudei și închinării în bisericile noastre. Și nu e de mirare. Lucifer, fostul lider al laudei și închinării cerești este dușmanul înverșunat al închinării Bisericii înaintea Dumnezeului adevărat. Dacă activitatea sa n-o sesizăm imediat este că ne atrage atenția acțiunea colaboratorilor săi, dușmanii laudei și închininării din Biserică. Dar să discutăm acum câteva atitudini și strategii ale lor:
„Atitudinea MICAL” (1 Cronici 13-15). Această atitudine o dezvoltă acei creștini care își simt sentimentul demnității amenințat, oamenii care sunt mai mult interesați de ce-o să zică lumea de ei (roabele de care se temea Mical), decât ce o să zică Dumnezeu. Aceștia dezvoltă o întreagă filozofie care demontează orice entuziasm, creativitate și spontaneitate în închinare.
Apoi există fariseii care mereu se supără, ba că ucenicii sunt prea gălăgioși în osanalele lor, ba copiii sunt prea entuziaști în laudele lor. Cine Îl urăște pe Christos urăște și laudele aduse Lui. Religia fără Christos urăște lauda și închinarea.
Vine rândul apoi la păcatele ascunse, nemărturisite, care împiedică adevărata închinare înaintea unui Dumnezeu de trei ori sfânt. La intrarea în Cortul întâlnirii, preoții trebuiau să se spele înainte de slujbă. Este nevoie de spălare înaintea laudei. Psalmistul spunea: „Și tot ce este în mine să binecuvinteze Numele Lui cel sfânt” (Ps. 103:1). Dacă în tine este păcat ascuns Numele Domnului nu poate fi binecuvântat.
Alt dușman al închinării este ignoranța. Lipsa de cunoaștere a Scripturii, a lui Dumnezeu, ne împiedică să ne închinăm cu adevărat. Dacă nu-L cunoaștem pe Domnul în măreția Sa nu ne vom închina cu adevărat.
Un alt dușman este tradiția. Avem tradiții bune care s-au dovedit că lucrează, sunt credibile, dau rezultate, dar avem și tradiții culturale și nu scripturale care ne împiedică lauda și închinarea. Una din aceste tradiții este modelul preluat și „îmbunătățit” de la bisericile istorice care au „împrumutat” și ele la rândul lor, modelul Templului din Vechiul Testament, model dominat de conceptul: „vino și vezi”.
Avram și Isac urcau pe muntele Moria. Mergeau să se închine Domnului. Jos, la poalele muntelui au rămas robii și măgarii. Robii și măgarii nu se închină niciodată.
De ce duh suntem călăuziți?
August 11, 2011 scris de risti.berca
Din categoria Blog
autor: Petru Lascau
sursa: http://lascaupetru.wordpress.com/
Cei mai mulți oameni se călăuzesc în viața de toate zilele după sentimentele lor. Aleg ceea ce le place și resping ce nu le place. Nu întotdeauna avem luxul să alegem doar ceea ce ne place. De multe ori facem ceea ce nu ne place. De silă și cu silă. Oricât am dori „să spiritualizăm” sentimentele noastre, ele nu sunt decât expresia cărnii sau firii pământești. Din nefericire sunt unii care cred că ceea ce le place lor, place și Domnului și ceea ce nu le place lor nici Domnului nu-i este pe plac. De aceea ei sunt atât de siguri că gusturile lor sunt una cu cele ale Domnului, că afurisesc și aruncă la lada cu gunoi tot ce nu le este lor pe plac.
În al doilea rând sunt oameni care se conduc în viață după rațiune. Caută ce este avantajos pentru ei și logic. În ultimă instanță rațiunea lor îmbracă cifre economice. Ei fac sau nu fac anumite lucruri pentru că ele sunt sau nu avantajoase pentru ei. Ei nu se lasă păcăliți de sentimente, ci ascultă de rațiune, de concluzia izvorâtă din datele date la râjnița minții.
Sunt apoi oameni care sunt călăuziți în viață de voința lor. Fac doar ceea ce vor ei. Orice decizie dacă este conformă cu voința mea, este bună. Altfel eu sunt pentru-contra. Cum vreau eu sau deloc! (My way or the highway!)
Analizând și sumar viața Domnului Isus nu găsim nicăieri că El S-ar călăuzit nici după sentimentele Sale, nici după rațiunea Sa, nici după voința Sa. Mereu amintește că El nu face decât ceea ce vede pe Tatăl făcând, că El nu spune nimic de la El ci numai ceea ce Tatăl îi spune să afirme. Se roagă: „Nu cum voiesc Eu…” cu cum voiește Tatăl. El n-a venit să facă voia Sa ci pe cea a Tatălui.
Toate aceste afirmații ale Mântuitorului spun că El s-a călăuzit după Tatăl, a ascultat călăuzirea Lui și a Duhului Sfânt. În ascultare de Dumnezeu, Isus Și-a supus sentimentele, rațiunea și voința Lui de om.
Modelul Lui ar trebui să inspire pe orice creștin. Nu sentimentele, rațiunea sau voința noastră ar trebui să ne dicteze modul de comportament și procesele decizionale, ci călăuzirea Duhului Sfânt. Cine este călăuzit de Duhul Sfânt este fiul lui Dumnezeu.
Doamne, ce relații frățești ar putea înflori într-o comunitate unde nu sentimentele (ce-mi place și ce nu-mi place), nu rațiunea umană (ceea ce este avantajos pentru mine) și nici voința (cum vreau eu) ar prima, ci călăuzirea Duhului Sfânt!
Ar trebui să ne întrebăm foarte serios, înainte de a face orice lucru: De ce duh suntem călăuziți? De al nostru sau de al Domnului?
Neimplicatul
August 10, 2011 scris de risti.berca
Din categoria Blog
autor: Petru Lascau
sursa: http://lascaupetru.wordpress.com/
Orice grup uman are în el o parte inertă, o fracțiune greu de urnit, un fel de ariergardă pe care o târăște după el în proiectele sale. Biserica, la fel, are o parte a ei formată din grupul celor care nu se implică, balast stânjenitor în toate acțiunile ei.
Neimplicatul trăiește mereu într-o atmosferă de gară. El este mereu cu geamantanul gata de plecare undeva. Nu se știe unde. Dar el pleacă. Cândva. De aceea nu se implică. Viața sa este un fel de provizorat, o așteptare a ceva mai important decât ceea ce se petrece aici și acum. Nu trebuie să aibă prea multe legături ca să se desfacă repede. Să plece fără prea mari dureri ale despărțirii. Nu se legă sentimental de nimeni și de nimic. El nu este de aici. Este doar în tranzit printre noi.
Camus spunea despre un anume enoriaș care era cu totul insensibil la predica înflăcărată a unui preot. Contrariat că toată lumea plângea pe rupte la mesajul predicii și el nu trăda nici o emoție, cineva l-a întrebat ce se petrece cu el. A răspuns: „Eu fac parte din altă parohie!”
Neimplicatul este întotdeauna din altă parohie. Din una viitoare. Cum ajunge în una, el este deja cu gândul la alta. Dezvoltă astfel un modus vivendi de pururi călător prin viață.
El nu intră în cor, în fanfară, în grupul de închinare cu toate că are voce bună. O va folosi „dincolo” unde va pleca el într-o zi anume. Dacă-l soliciți să facă o muncă oarecare, de obicei nu are timp. Este foarte ocupat. Dacă se ivește o dispută de orice natură, el nu se implică. El este neutru. Nu ține cu nimeni, pentru că el ține numai cu sine.
Vine când are chef la orice activitate. Și întotdeauna mai târziu. Nu mult. Numai un pic. Să nu bănuiască cineva că el este implicat, că se „bagă”.
Bani la biserică dă doar de ochii lumii. Nu mulți. Minimum. Nici deloc pentru a provoca, dar nici prea mulți pentru a se remarca acest fapt. Neimplicatul se adâncește mereu în mediocritatea tuturor relațiilor, pentru că el nu se încarcă cu poveri inutile ale altora. El și așa va pleca de aici.
Dacă Neimplicatul trăiește în România nu se implică pentru că el va pleca într-o zi în America, Australia, Canada, Germania, sau cine știe unde. Oricum. În altă parte.
Dacă trăiește în America, atunci se va muta undeva, sau va pleca înapoi în România. De obicei va pleca „în lucrare”. Când îl va chema Domnul, bineînțeles. Până atunci, el nu se implică.
Îl privesc pe Neimplicat de la fereastra mea de sus. Nici la serviciu nu se implică. Face doar ceea ce i se cere. Nimic mai mult. Inima nu-i este nicăieri. Ori poate este, în locul acela anume pe care și-l visează. Pentru că trebuie să existe pe lumea aceasta un loc anume în care să te simți acasă, la locul tău, om potrivit la loc potrivit. Pentru Neimplicat aceasta este Utopia după care jinduiește sufletul său.
Ciudat, însă, am văzut Neimplicați, care aveau geamantanul gata de drum, cărora li s-au oferit posturi mari. Deodată nu mai pleacă. M-am convins că locul acela unde sunt ei gata să plece nu e totuși prea departe, așa cum vor ei să ne lase să înțelegem. Era scaunul din față. Era locul din frunte, pe care nu au curajul să și-l revendice, ci mai degrabă să ne creeze sentimente de frustrare pentru pierderea pe care o s-o suferim noi într-o zi din cauza plecării lor.
De multe ori Neimplicatul folosește limbajul acesta codificat. Ar vrea să spună de fapt: „Dacă nu mă promovați acolo unde îmi este locul meu, nu mă voi implica cu nimic în lucrul de aici și acum, și o să regretați voi după mine după ce-o să plec!”
Fariseul acesta este subtil. Mai subtil ca alții. Neimplicarea sa este un fel de protest, un fel de dezacord cu cei care conduc, exprimat foarte „duhovnicește”. El nu se implică pentru că va pleca. Cândva.
Neimplicarea sa totală în lucrul de aici și acum îl descalifică cu totul pentru orice lucru bun în viitor. Pentru că am văzut eu bine de-a lungul anilor, că omul ce nu face cu inimă ceea ce este de făcut acum și aici, de obicei nu va face niciodată nimic semnificativ nici în altă parte. Va găsi scuze pentru neimplicare mereu.
L-am tot urmărit pe Neimplicat și mi-am mai dat seama că un alt motiv al său este lenea. Este leneș. Puturos de leneș.
Înțeleptul Solomon spunea despre leneș că se teme să iasă în uliță că s-ar putea ca un leu să fie acolo și să-l ucidă. E mai bine să se învârtă în așternutul lui ca ușa în balamale. Apoi se crede mai înțelept ca restul lumii (Proverbele 26:13-16). Se crede înțelept pentru că ani de-a rândul a reușit să păcălească multă lume cu atitudinea sa. Mulți au crezut că el este foarte duhovnicesc de aceea nu se amestecă cu ceilalți. Alții au fost mereu umiliți de chemarea sa în lucrarea Domnului, bineînțeles, din altă parte, nu de aici.
Pe mine nu mă mai păcălește Neimplicatul. Nu este decât încă o piatră grea în carul Evangheliei, din pricina căruia înaintăm atât de greu și așa de puțin.
„Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Eclesiastul 9:10). Fă-o aici și acum! Lucrează împreună cu frații tăi. Golește-ți geamantanul gata de ducă! Implică-te, Neimplicatule!
